Tiparul este mult prea comun: vedem o nevoie deosebită în viața unei persoane și dăruim cu bucurie ca să împlinim nevoia respectivă. Beneficiarul ne laudă apoi pentru generozitatea noastră. Noi zâmbim satisfăcuți și mergem mai departe. Apoi, ne desfătăm în admirația și atenția care ne sunt oferite.

Însă această laudă se poate repede transforma în resentiment și chiar ură. Nu înțelegem de ce se întâmplă așa. De ce persoana respectivă reacționează împotriva noastră, mai ales având în vedere tot ce am făcut pentru ea?

Tocmai cuvintele acelei întrebări arată care este problema: și noi și persoana respectivă gândim în termenii ce am făcut noi pentru ea, și nu ce a făcut Dumnezeu pentru ea, prin noi. Când oamenii așteaptă de la noi, și nu de la Dumnezeu, să le împlinim nevoile, ne pun pe un piedestal și ne atribuie gloria care Îi aparține numai lui Dumnezeu.

Când nu mai putem să împlinim și noile nevoi care li se ivesc, sunt deziluzionați și își dărâmă „zeul căzut”. De aceea ne dă Dumnezeu următorul avertisment: „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu, și slava Mea n-o voi da altuia... Să dea slavă Domnului și să vestească laudele Lui în ostroave!” (Isaia 42:8, 12).

Ca să evităm să îi determinăm pe oameni să aștepte din partea noastră să le împlinim nevoile, și nu din partea lui Dumnezeu, Isus a poruncit: „Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altminteri, nu veți avea răsplată de la Tatăl vostru, care este în ceruri...

Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Matei 6:1, 3-4). Dacă le permitem oamenilor să aștepte din partea noastră ceea ce numai Dumnezeu le poate da, ne pregătim pentru pieire.