Adeseori, ținem cu disperare să nu renunțăm la rănile și amărăciunea cauzată de ele. Ne reamintesc de faptul că greșeala aparține agresorului. Ne reamintesc de faptul că avem un „drept” să displacem acea persoană, să o excludem, să o tratăm cu duritate, să o ignorăm, să o vorbim de rău și să o urâm.
Ceea ce însă nu observăm este faptul că, în realitate, consecințele sentimentelor sau acțiunilor pline de amărăciune nu îl rănesc atât de mult pe agresor, cât pe cel care a fost agresat. Amărăciunea nu face nimic pentru a vindeca rana cauzată de o nedreptate. A fi amărât e ca și cum ai bea otravă, sperând ca cei care te-au rănit să moară.
Mulți oamenii au amintiri dureroase și sentimente de ură față de cei care i-au nedreptățit. Iertarea reprezintă însă alegerea de a nu lăsa ca răul care mi s-a făcut să continue să îmi distrugă mintea, voința și emoțiile și să îmi eliberez în schimb durerea în fața lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să fie Cel care judecă.
|
